3.      Sufletul meu se bucură când stă de vorbă cu Tine, Stăpânul meu, pentru că în chip nespus şi necunoscut de mine primeşte mângâiere şi se înarmează cu nădejde de mântuire. Şi aş vrea să fiu întotdeauna cu Tine. Nu pentru uşurarea mea, ci n-aş vrea să Te mai rănesc cu comportările mele. Dar nu numai putinţa, ci chiar şi dorinţa mea nu-i întotdeauna fierbinte şi mă clatin ca şi corabia pe valuri. Ca valurile mării se ridică asupra mea fărădelegile mele, Doamne, şi iarăşi mă afund în noianul ispitelor. Sunt plin de viclenie şi făţărnicie şi nu numai că plin, dar sufletul şi trupul s-au înrudit şi nu vrea să se despartă cu hotărâre. Din faţă se cutremură de urmările păcatelor şi se pocăieşte, iar dinlăuntru se alipeşte din nou de ele şi cu stânga risipesc ceea ce zidesc cu dreapta.

 

      Mă tem să mai făgăduiesc că nu mă voi mai întoarce la ele. Dar, Doamne, primeşte măcar această mică suspinare a inimii mele ca cei doi bani ai văduvei, că mai mult nu am ce să-Ţi dau, spre marea mea ruşine. Greşesc necontenit, pururea Te mânii şi nu izbândesc nimic în luptă cu păcatul, nu pentru că Tu nu vreai, dar scris este că celor mândri le stai împotrivă.

 

     Pe Tine te rog, Bunătate Veşnică, răneşte inima mea cu dragostea Ta, ca să-Ţi urmez cu credincioşie, ca privind la Tine Cel Blând şi smerit cu inima să aflu odihna cea mult dorită precum o află copilul la maica sa. Ajută-mă să cânt cu inima şi cu gura şi cu toată virtutea: „Iubite-voi, Doamne, virtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi Izbăvitorul meu”.

 

Doamne, Doamne, cât de mare este dorinţa Ta de a ne mântui şi cât de îndărătnic este omul, căci nu vrea să Te cunoască pe Tine — Lumina lumii. Lumină ai venit în lume, Doamne, ca să luminezi calea fiecărui suflet spre veşnica viaţă, însă omul a iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lui sunt rele şi nu vrea să iasă din el, ca să nu se vădească.

 

       Nu vreau să spun de nimeni, Doamne, pentru că eu sunt primul care m-am arătat şi mă arăt pururea mincinos în faţa Ta. În fiecare dimineaţă cu răsăritul soarelui îmi arăţi slava şi dragostea Ta, noaptea mă acoperi cu mila Ta cea mare ca să nu mor nepocăit, şi în toate zilele aștepți întoarcerea mea. Eu, însă, zac în nesimţire şi mă arăt pe din afară ca un mormânt văruit, fiind înlăuntru plin de necurăţie. Și ce e mai rău, că orbit fiind, mă mândresc de starea mea.

 

      Orbit fiind, orbesc pe alţii şi întunecat fiind, întunec pe alţii. Împrăştii şi seamăn în toate zilele sminteala ca pe o neghină în câmpiaTa cea duhovnicească şi cu ea îmi adun mai multă rușine, ca lemnele pentru foc, ca în ziua cea înfricoşată mai mare osândă să iau pentru nebunia mea.

 

      Şi voi auzi atunci: „Luaţi şi-l legaţi, şi-l aruncaţi în focul cel veşnic. Acolo este plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Multe lucruri, care la arătare mi se par bune, le fac, de multe ori cugetul îmi spune că am dobândit ceva, eu, însă simt pustietate în suflet, pentru că sânt sărac. Sufletul meu este sărac, Doamne, pentru că este lipsit de smerenie. Unde este ea acolo eşti Tu, Cel Blând şi Smerit cu inima şi sufletul se bucură mult, însă eu departe sunt de Tine, Doamne.

 

     Mă mândresc, Părine, cu toate, nimic fiind al meu. Uneori încă nu săvârşesc fapta, că de acum trâmbiţez înaintea tuturor şi mă îmbăt de slava cea deşartă şi de mândrie, uitând că sunt pământ şi cenuşă care se mişcă din mila Făcătorului său. Şi ce să spun despre smerenie eu, cel mândru întru toate? Chiar dacă aş vrea şi m-aş strădui din toate puterile, n-aş izbuti să o fac, pentru că cel ce n-a gustat din rodul ei, nu ştie gustul şi nu poate să-l spună nici altora.   

 

     Acum alerg către Tine, Începutul şi Sfârşitul tuturor, aprinde în inima mea focul dragostei către Tine, smereşte-mi inima şi cugetul, învaţă-ma să mă las în voia Ta ca aluatul în mâinile brutarului, ca să ajung pâine în Împărăţia Ta.