1.    Oare, Doamne, când veşnicia este a Ta, nu cunoşti cele ce-Ţi spun, sau ceea ce se petrece în timp vezi numai în timp? Aşadar, de ce Îţi mai spun istoriile atâtor lucruri? Desigur, nu ca prin ele să le cunoşti, ci eu îndemn simţirile mele faţă de Tine şi faţă de cei care citesc cele ce scriu, pentru ca toţi să zicem: „ Mare este Domnul şi lăudat foarte’’. Am zis şi voi zice: Din dragoste pentru dragostea Ta fac acest lucru. Căci ne rugăm şi Adevărul zice: „Ştie Tatăl vostru de ce aveţi nevoie mai înainte ca să cereţi voi de la El’’. Aşadar, Îţi deschidem starea inimii noastre şi-Ti mărturisim necazurile noastre şi cerem milele Tale pentru noi, ca să ne eliberezi cu totul, aşa cum ai început, ca să încetăm de a mai fi nefericiţi în noi şi să Te fericim, pentru că ne-ai chemat, ca să fim săraci cu duhul şi blânzi şi ca cei ce plâng, şi înfometaţi şi însetaţi de dreptate şi milostivi şi cu inimă curată şi făcători de pace. (Fer.Augustin.Mărturisiri c.11, 1.)

       Atunci când Hristos îşi ia Crucea şi urcă în sus spre Golgota, unii dintre oameni Îl urăsc, aruncând cuvinte deşarte. Alţii împreună compătimesc, tăcând cu o tăcere sfântă de parcă n-ar vrea să-L împiedice de a săvîrşi misiunea încredinţată de Tatăl. Alţii doresc să-şi verse tânguirea în lacrimi, şi ştim că Hristos s-ar adresa fiecărui din noi: „Fii Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci vă plângeţi pe voi şi pe copii voştri”. În aceste sfinte zile, când Dragostea Dumnezeiască urcă pe Cruce, (Si când Dumnezeu nu urcă pe Cruce dacă noi necontenit greşim?),  „cineva’’ se apropie de El cu lacrimi lăuntrice şi suspinuri negrăite, pe care Duhul lui Dumnezeu le trezeşte în om şi-l ridică la viaţă, la adevărata viaţă din care a căzut, şi-n deznădejdea lui strigă către Hristos cu glasul vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”.

      De unde şi cum voi începe micul meu suspin către Tine, Doamne al tuturor? Nu îndrăznesc să-Ți aduc laudă, nu cutez să spun mărirea Ta, pentru că inima plină de cugetări viclene şi sufletul pătruns de mireasma păcatului nu poate în întregime să le facă, precum şi cu unealta meşterului ştirbită de pietre şi cioturi şi acoperită de rugină nu poţi să săvârşeşti ceia ce vrea să facă mâna. Şi cine dintre muritori ar putea în deplinătate să redee sau să spună slava Ta, Doamne? „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui le vesteşte tăria” – ne  spune psalmistul. Pe Tine Te cântă toată făptura, în cer, îngerii Îţi cântă şi Te slăvesc puterile cereşti, cuvioşii neâncetat Te roagă şi mucenicii îşi aruncă cununile la picioarele Tale. Toţi sfinţii slavoslovesc puterea Ta şi încă şi Tatăl Te-a primit în slava care ai avut-o mai înainte de facerea lumii. Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale. Şi ce aş îndrăzni să mai spun eu, cel ce m-am făcut cu totul sălaş diavolului şi rob păcatului, decât să strig: „Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide mie, că curveşte am cheltuit viaţa mea...’’. Această viaţă, Doamne, care mi-ai dat-o ca timp de răscumpărare şi pregătire pentru veşnicie, am cheltuit-o şi o petrec în desfătări şi griji lumeşti şi mă arăt pururea un nemulţumitor faţă de darurile Tale pe care din belşug le-ai vărsat asupra mea.

       Din pricina păcatului, mintea s-a întunecat, vrăjmaşul mântuirii a pus stăpânire asupra mea şi ca pe un rob mă duce spre voia lui când cu linguşirea, când cu minciuna, când cu patimile pe care fără ruşine le aprinde în sufletul meu. Dar venindu-mi în fire, şi din adînc cunoscînd urmările lui, strig către Tine: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă ...’’.

      Slobod este bunătăţii Tale să mă piardă de pe faţa pămîntului ca pe smochinul cel neroditor, dar adu-Ţi aminte, Doamne, că Tu, din mila Ta cea nemăsurată, ai venit pe pământul acesta blestemat, ca să mântuieşti pe cei ce i-ai zidit cu mâna Ta şi pe mine ultimul dintre muritori. Arată-mi, Milostive, poarta cea strâmtă care duce în Împărăţia Cerurilor şi-mi dă putere ca să port greutatea şi zăduful zilei. Sunt oaia cea pierdută care, neascultînd glasul Păstorului, a ieşit din turma cea aleasă şi rătăceşte prin munţi cu prăpăstii şi locuri primejdioase. Caută-mă, Mântuitorule, şi mă du la turma Ta cea duhovnicească. ,, Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta’’ – a strigat din tot sufletul David, fiind rănit de păcat, udându-şi în toată noaptea patul cu lacrimi de pocăinţă. Acestor lacrimi mă învredniceşte şi pe mine, Stăpâne, ca să-mi spăl necurăţia care este în mine şi asemenea unui balsam bine mirositor să-mi ung ranele pe care vrăjmaşul cu înverşunare le-a pricinuit sufletului meu.

     Străin sunt pe pământ să nu ascunzi de la mine poruncile Tale. Străin sunt, căci pentru neascultare l-ai scos pe om din raiul desfătării şi l-ai alungat în pământul acesta cu scârbe şi necazuri. Nu-l învinovăţesc pe Adam, Doamne, pentru că eu mai mult ca el am făcut. Şi chiar de a şi greşit, dar cu lacrimi şi cu suspinuri a plâns şi prin pocăinţă s-a îndreptat. Eu, însă, n-am ajuns la măsura pocăinţei lui, n-am ajuns să strig ca şi dânsul cu lacrimi toată ziua către Tine: „Unde eşti, Lumina sufletului meu? Pentru ce Te-ai ascuns? Eu nu pot vieţui fără Tine”!

      Străin sunt pe pământ... Străin sunt pentru că m-am asemănat fiului risipitor, care luându-şi partea averii de la Tatăl, s-a dus în ţară îndepărtată şi şi-a cheltuit-o în desfătări, dar pe urmă fiind foame mare, dorea să se sature de roşcoavele pe care le mâncau porcii. Aşa şi eu, fiind lipsit, din pricina lepădării, de ocrotirea părintească a Ta şi simţind foame de cuvântul Tău, am dorit să mă satur de păcate care, ca şi roşcoavele, la început sunt dulci, dar pe urmă umplu sufletul de amărăciune. Aducându-mi, însă, aminte de mulţimea bogăţiei şi a bunătăţilor pe care le ai şi că mulţi slujotori şi slujnice ai care se satură de pîine, adică de Harul Tău, strig şi eu către Tine: „Părinte, greşit-am la Cer şi înaintea Ta, şi nu sunt vrednic să mă numesc fiu al Tău, ci fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi”.

     Cu adevărat, Doamne, nu este nimic mai înfricoşător decât atunci când se depărtează sufletul de Tine Făcătorul lui, şi el se chinuie în focul iadului pe care l-a aprins singur prin depărtarea de la poruncile Tale.  Însă, fiind însetat de mântuire, îndrăznesc şi eu să strig împreună cu psalmistul: „Precum doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu către Tine, Dumnezeule”! Doreşte sufletul meu către tine, Doamne, căci ştie că numai Tu poţi să odihneşti pe cei osteniţi şi împovăraţi. Dar păcatul care a intrat ca un vierme până în măduva oaselor şi prin el diavolul, îl înfricoşează prin nălucirile morţii, făcându-l să cadă în deznădejde. Ci Tu, Doamne, măcar de n-am făcut nici un lucru bun înaintea Ta, scoate armă şi stai împotrivă celor ce se oştesc asupra mea, ca să nu se bucure vrăjmaşii de pieirea mea. Ca să nu zică ei: „Unde este Dumnezeul lui”? Sufletul meu, Părinte, care se hrăneşte cu roşcoavele porcilor, dulci la gustare, simte lipsă de apa cea vie care curge în viaţa veşnică. Doreşte să guste din izvorul Tău care niciodată nu seacă şi care are putere numai cu o picătură de apă să stingă toată văpaia iadului care fără milă înghite pe cei depărtaţi de Tine.

(Va urma).